Aveam o viata din care simteam ca nu pot iesi decat daca ies de tot. Aveam si un peste. Pe care la inceput nu-l iubeam, ba chiar ziceam ca e cel mai urat si mai prost peste dintre toate vietuitoarele baltii. Insa, dandu-i zi de zi de mancare, a aparut obisnuinta, apoi responsabilitatea, indragirea si iubirea fata de micutul fata de care ai compromisuri! Ca in orice fel de relatie, nu? Va suna cunoscut sistemul 
Intr-o buna zi, din neglijenta, graba, prostie…nush ce am combinat, dar pestisorul zacea cu burta in sus parca rapus de lux si singuratate. Traia, manca, respira. La fel ca mine. Insa avea un handicap vizibil. Nu ca al meu.
A zis mama, aia cu o intuitie beton…ce nu detine insa diploma mea – care de fapt ar trebui sa ma certifice ca fiica a ei – in fine!…, zicea ca “pestele asta se chinuie ca iubirea voastra”. Cata dreptate, grai gura de aur, pardon, gura de portelan!
Intradevar, odata cu incetarea lui din viata, a incetat si pestele. Pardon, invers. Odata cu incetarea din viata a pestelui s-a terminat si cu muribundeala noastra…
Eh, si de-aici sa vezi tu nebunie. Pesti peste pesti. Pesti cadou de ziua mea, peste de impacare, pesti de bagat in seama, pesti de cearta, pesti de iubire, pesti de umplutura. Am adunat un acvariu intreg! Unu mai frumos ca altu’
Cam asa si cu el. Nu pestele, celalalt el. Nimeni nu este de neinlocuit, nici macar pestele. Dar cateodata este nevoie de mai multe persoane/pesti pentru a inlocui una singura/unul singur.
Sa stiti ca asta nu e o poveste cu “the end”, cum nici una de-a mea nu este. Prin urmare, toti ceilalti pesti au murit. Prima data cate unul, apoi toti cei ce-au mai ramas: deodata, de parca a dat ciuma-n ei! Si eu iar ma regasesc intrebandu-ma: de cate iluzii e nevoie? (nu le pot numara niciodata; nu pentru ca nu as fi buna la mate, ci pentru ca sunt de nenumarat – anumarabile – inumarabile)
E mortala viata asta, sa mor io!
