Sâmbăta se scurge încet, încet…  Scumpa mea, ce rost îşi are tot?

Trăieşti toată viaţa alături de cineva, îi calci pe urme şi te urmează şi la bune şi la rele…cuscră. Jocuri, iubiri, certuri, lucruri nebuneşti, simboluri, promisiuni…dureri împărtăşite şi bucurii trăite împreună sau deloc.

Pinguinus-vacus, şi dacă vrem şi dacă nu vrem…am crescut.  Şi noi ne-am pus deja deacord că nu putem avea tot ce dorim :)   Trebuia să se întâmple odată, oricât de mult am fantasmat că vom fi mereu aproape şi din punct de vedere fizic…Fantasie, fantasie che volano libere! fantasie che credono alle favole! fantasie che a volte fan ridere. Şi de moare tot, atâta vreme cât există căi de comunicare, promisiunea noastră făcută cu ani în urmă nu va muri. Doar pentru că unele lucruri nu mor. Punct. Şi noi ştim că după punct nu mai există nimic. Uite, drept dovadă imediat mă vei suna şi-mi vei povesti o mare banalitate până când ne lasă bateria la telefon. Mă vei suna şi voi şti că eşti tu…pentru că Baglioni cântă răguşit din telefonul meu: “Passerotto non andare via, nei tuoi occhi il sole muore già”.

Ancusha, tocmai am trecut (tot împreună) peste marea criză de identitate, peste marele SENS. A ce-i bun să ne stoarcem pe motiv că nu-ţi trăieşti viaţa aşa cum vrei, pe motiv că nu-mi trăiesc viaţa mea…

În toţi anii ăştia, ţi-am făcut demonstraţii despre cum se trăieşte. Şi tu ţi-ai mai dorit ceva să faci. Şi eu am făcut. Şi tu ai mai visat la ceva, şi eu am făcut (by the way…la multe m-ai mai supus!). Şi tu ai îndrăznit, şi eu am dus la bun sfârşit. M-ai condus spre sens.

Tot NOI constatăm azi că eu nu trăiesc pentru mine şi că tu nu trăieşti liber ceea ce ai dori? Dar nu e limpede? Nu sunt două vieţi. E una.  A noastră. Pentru că ne-o ştim până la cele mai adânci mizerii. Şi până la cele mai înalte simţiri.

Oricine m-a iubit, mă iubeşte sau mă va iubi vreodată, este îndreptăţit să fie gelos pe Anca.

*Căutam să ataşez o poză…dar nici nu trebuie să caut. Pentru că eşti peste tot. Eşti în viaţa mea de când există şi aparatul foto. Dar am ales să nu pun nici una. Şi cred că ştii de ce. Pentru că nici marea ultima seară, când parcă şi timpul s-a închinat legămintelor noastre, şi nu trecuse deloc din prima clipă şi până atunci…nici atunci, când sfidând vremea, n-am imortalizat momentul. Pentru că nu a fost ca oricare altul. Cum nici ăsta nu este.

Luni o să te aştept la tren. Dacă vii, continuăm. Iar dacă nu vii, continuăm.