Ştiu că n-am mai scris. Dar le-am mestecat mai mult decât oricând. Ideile.

Dragii mei (de parcă ar fi aşa), nu e că n-am mai trăit nimic, nu e că am fost ocupată, nu e că aş avea vreo îndoială (sic!)… dar sunt lucruri despre care practic încă nu s-a dezvoltat descrierea lingvistică.

După cum era previzibil (că eu dacă aş fi fost psihologul meu, mi-aş fi dat seama de ceea ce se va întâmpla), a fost urmat cursul firesc al lucrurilor. Am ajuns acolo jos…acolo unde dacă ajungi, nu poţi decât să urci, sau să nu mai vii niciodată. Acolo unde dacă ajungi, înseamnă că nu eşti decât o slugă emoţiei tale şi crezi că golul ce a fost cândva prezenţa ta, va face bine celorlalţi. Dar nu eşti Dumnezeu. Şi nici o valoare de pe lumea asta nu-ţi poate scuza actul narcisist.

- Explorare?

Ok, să vedem ce ai învăţat din asta. 1-Că ce nu te omoară, te face mai puternic. Dar ştii ce… mai bine rămâi aşa moale, decât să te întăreşti cu suferinţa celor pe care i-ai ademenit să te iubească. 2-Că ce nu ştii, nu te omoară. Da, adevărat…şi merită să mori pentru a şti asta? 3-Suferă până la capăt, numai aşa vei înceta să crezi în suferinţă. Ceea în ce crezi, nu merită testat. Pentru că astfel nu mai este încredere, ci raţionament deductiv. 4-Eşti ceea ce vrei să fii. Dar, la mintea cocoşului, asta nu înseamnă să nu fii, atunci când nu mai vrei să fii. 5-Conştiinţa este acea stare solubilă în alcool.  …şi ireversibilă – iar pentru avestă completare vei lua premiul Nobel.

- Umor?

Da, exact. Umor negru poate…

- Copii?

Doar dacă ai viola legile fizicii. Şi nefiind o divinitate, nu o poţi face. Pariu? Dar să pariem pe ce ne aparţine, nu pe liniştea sufletescă a celorlalţi!

Poate că un singur lucru se învaţă cu adevărat… Că regretul înseamnă a nu repeta ceea ce regreţi. Şi nu-ţi rămâne decât a regreta până la sfârşit şi dincolo de el… ceea ce ai pierdut pentru totdeauna din partea celora ce nu te vor mai pierde niciodată.